VIAȚA
Merg. E seară. Mă întorc acasă de la bere. Am râs cu Andrei și m-am simțit bine. Viața e bun cu mine. Am predare peste 2 săptămâni. Eu și Dan, partenerul de proiectare, stăm bine cu proiectul. Datorită lui, căci este foarte conștiincios și harnic. Și cam paranoic. Asta e, mie-mi convine, echipa noastră produce proiecte bune. Luăm note peste medie.
Merg liniștit pe Eroilor, puțină lume deși e septembrie și foarte plăcut afară. Mă gândesc să o iau pe Universității. La intersecție cu Avram Iancu mă întâlnesc cu Viața. Înalt, solid și cu un aer misterios și sigur pe el. Mă oprește și mă cheamă după el în timp ce se îndreaptă spre capătul străzii, într-o zonă mai retrasă. Îl urmez fără să-mi pun întrebări pentru că sunt amețit de la beri și am curaj și pentru că nu am fost pus niciodată în fața fricii. Nu am luat bătaie niciodată, nu am avut parte de accidente auto de exemplu care să mă pună în fața morții și să simt frica, frica de a păți ceva. Viața a fost blând cu mine în toți ăștia 25 de ani, nu mi-a arătat niciodată față lui rea, necruțătoare. Așa că am mers după el, fără să îmi fac griji că poate se întâmplă ceva. Mă gândeam că îmi zice că o să pic ceva examene sau că nu știu care fată o să mă înșele… Din astea mărunte, peste care treci ușor și dramatizezi doar de dragul situației, ca să ai motiv să-ți plângi de milă.
Ajungem lângă o clădire mai izolată de stradă și Viața se oprește și se întoarce spre mine. Eu, puțin beat, scot pieptul în față și iau o atitudine de copil care a făcut o prostie și își așteaptă serios pedeapsa de la tatăl său, știind inconștient că nu o să fie o pedeapsă mare.
– Ce s-a întâmplat? zic eu, concentrându-mă să rostesc clar întrebarea.
– Gata. Ți-i destul!
– Ce să fie destul?
– Vremea bună, distracțiile, lipsa problemelor, planurile de viitor.
– ….nu te înțeleg, ce-am făcut?
– Tu? N-ai făcut nimic. Nici sport, nici grijă pentru sănătate. Ai trăit lin și ai profitat că eșți isteț și creativ și lumea a fost bună cu tine, în general. Am chef să mă joc cu tine o vreme. Sau poate chiar tot restul zilelor tale. Cu sănătatea ta mai exact, că în rest te descurci tu cu toate.
– Hai serios… dar n-ai alții de care să te legi? Ce ai cu mine?
– Stai liniștit, m-am legat și de alții, grași, slabi, sportivi de performanță, oameni de succes, de toți. Cum am eu chef pentru că-s al dracului Și n-aveți ce face. Doar nu o să vă luptați cu Viața.
– Eu încă cred că glumești.
– Văd că eșți și nesimțit. Păi hai că-ți zic cum o să stea treaba de acum: îți place să vezi bine?
– Sincer, nu m-am gândit niciodată cum ar fi să nu văd bine. Păi… da, îmi place și am nevoie de ochi.
– Bun. Păi de mâine o să vezi tot mai greu și o să te chinui să vezi dacă vin mașini când trebuie să treci strada, nu o să mai vezi repede și clar la calculator, nu o să distingi fețele oamenilor pe stradă, nu o să mai apuci să citeșți subtitrările la filme și poți să îți iei la revedere de la condus. Și nu, ochelarii nu o să te ajute.
– Păi și dacă trebuie să…
– Păi și dacă trebuie să…. treaba ta, te descurci, faci tu cumva. Sunt chiar curios să văd cum te descurci. Doar eșți isteț și creativ, nu?
Inima începe să-mi bată tare și încep să mă sperii serios. Nu îmi dau seama încă despre ce vorbește și dacă e serios. Încerc să-i citesc expresia feței. E calm, sigur pe el și are o răutate sinceră în privire.
– Buun, hai să mai vedem… continuă el cu o satisfacție malefică. Nu ai fost tu prea sportiv așa că nu o să te deranjeze prea tare picioarele, deci hai să le slăbim un pic. Hai că te las să mergi ca un om normal un pic doar. Ți-i destul. Dacă ai de mers mai mult pe jos, o să te chinui și o să arăți ca un bețiv. Și lumea care te va vedea, nu o să te compătimească, o să creadă că ești un student care umblă beat în mijlocul zilei. Chiar o să te disprețuiască. Așa că acum, dacă tot ai terminat facultatea cu care te lauzi atât, ai face bine să îți găsești ceva de lucru că o să ai nevoie de multe taxiuri și autobuze de acum încolo.
– Nu! Termină cu…
Mă întrerupe brusc cu o palmă serioasă din cauza căreia cad jos. N-am mai fost lovit așa tare încât să cad jos niciodată. Am început să simt frica. Nu puteam să gândesc clar, nu știam ce să zic sau ce să fac.
– Așa, continuă el calm și sigur pe el, hai să mai vedem ce mai facem. Echilibrul îl luăm, să pot să mă distrez de tine cum încerci să mergi drept… hmmm… mâinile… hai că ți le fac să tremure să-ți fie rușine să mănânci cu alți oameni la masă, să nu mai poți zdrăngăni chitara aia, oricum te-ai dat în spectacol destul prin campus. În general o să fii foarte încet în mișcări. Ce o să mă distrez uitându-mă la ține cum încerci să pari normal. Că asta o să faci, o să încerci să pari normal și o să te chinui mult. Uite că și eu pot fi creativ, îmi zice pe un ton ironic, rămânând calm, cu un zâmbet sadic pe figură.
Încerc să îmi adun gândurile în timp ce Viața se uită la mine de sus, la fel de sigur pe el ca la început și cu același surâs malefic. Mă ridic ușor, tremur tare, de frică probabil. Alcoolul și curajul inconștient mi-au ieșit complet din mine, rămânând doar frica, nesiguranța și multe semne de întrebare. Nu știam ce să mai întreb, ce să mai zic, nu mai vroiam încă o palmă și nici nu îmi păsa de ce mi-a spus Viața pentru că nu înțelegeam. Știam doar că în acel moment îmi e frică tare și vroiam să plece fără să mai dea în mine.
– Ce mă distrezi cum te uiți speriat în gol. Credeai că nu o să ne întâlnim niciodată? Credeai că toate or să meargă ca pe roate ca și până acum. Hai să te văd de acum. Nu știu cât te las așa, poate câțiva ani, poate te las așa permanent sau chiar mai rău. Mă mai gândesc. Văd eu cum am chef. Hai că trebuie să plec, am de ajuns și la alții azi. Nu știu încă la cine. Mă hotărăsc din mers. Aaa și… astea nu-s tot. O să se mai întâmple una alta, cam când ți lumea mai dragă. Dar te las pe ține să le descoperi. O să vezi ce imaginație bogată am. Hai, te-am salutat! Ne mai vedem!
Rămân singur la colț de stradă, încă în șoc, nu știu ce să fac, ce să gândesc. Așa că mă îndrept mecanic spre Republicii. Vreau să ajung acasă. Îmi simt pașii grei și mă simt obosit tare. Nu știu dacă de la șocul întâlnirii cu Viața sau încep să își facă efect vorbele lui. Scot telefonul, vreau să sun pe cineva, pe oricine. În timp ce mă uit prin agendă, vizualizez amintiri legate de persoanele din listă. Mă gândesc ce să zic, indiferent pe cine aș suna.
Cui ii pasă de fapt? Toți au avut întâlniri cu Viața similare cu a mea. Sau o să aibă. Cu siguranță. Așa că bag telefonul înapoi în buzunar și îmi continui drumul cu greu, la deal. Mă uit înainte să văd cât mai e din Republicii. Merg.
Iustin, pacient cu SM
Comenteaza