Acceptarea nu înseamnă să renunți la viața ta

Fotografie Cătălin Georgescu | Text Sorana Stănescu

Vinerea e singura zi din săptămâna lucrătoare în care Florența Țurlea, 34 de ani, nu are clienți la psihoterapie. E ziua în care citește, se documentează și discută cu supervizoarea ei cazurile la care lucrează. Dacă totul merge bine, cam într-un an și jumătate și-ar putea da examenul pentru certificare – ai nevoie de 750 de ore cu clienții, 250 de supervizare și cel puțin patru ani de formare. Ar deveni psihoterapeut autonom, specializat în analiza tranzacțională.

Psihoterapia n-a fost mereu o opțiune de carieră pentru Florența. A studiat Economie și vreo șapte-opt ani a lucrat la o firmă care producea și vindea echipamente medicale, dar tocmai propria ei experiență cu scleroza multiplă a călăuzit-o spre psihoterapie, despre care azi spune că e pasiunea ei. „Mă entuziasmează să fac asta. Simt că am un rol important și asta mă încarcă, iar când văd progrese, cu atât mai mult.”

În 2013 ea însăși a avut nevoie de terapie, după mai mulți ani de luptă cu sine și cu boala. „Am ajuns acolo cu ideea că SM e o boală ca toate celelalte, are o cauză psihică și terapeuta mă va face bine. Credeam că după ce termin terapia mă vindec și revin la dans și la sport.”

În realitate, a urmat un proces de doi-trei ani ca să accepte diagnosticul. „Au fost discuții lungi despre acceptare vs. resemnare”, își amintește Florența. Gândul acceptării ar fi însemnat pentru ea că depune armele. Or, avea să-și dea seama în timp, acceptarea nu înseamnă renunțarea la viață, ci înseamnă să facă tratamentul, să continue să se informeze și să fie OK cu asta.

Undeva pe parcurs, după un an de terapie, a încolțit și gândul că ar putea ea însăși să devină psihoterapeut, așa că a început formarea și ulterior și Facultatea de Psihologie, pe care a terminat-o în 2017.
Primele manifestări ale bolii au apărut în clasa a XII-a, când i-au amorțit mâinile. A dat vina pe stresul bacalaureatului și a amânat mersul la doctor până după examen, când, într-o dimineață, și-a dat seama că nu mai poate tăia o felie de pâine. A făcut un RMN, în urma căruia medicul nu i-a spus diagnosticul în față, ci ceva de genul: „Ai șanse să trăiești normal.” și a pus-o pe tratament.

Diagnosticul efectiv i l-a spus mama ei, iar un prieten de familie, care le însoțise la medic, a sfătuit-o să nu vorbească despre asta. Se temea de stigmatizare. În afara familiei, Florența le-a mai spus doar la doi prieteni, dar nu vorbeau neapărat despre asta. De fapt, era refractară să vorbească și cu alte persoane cu SM. „Mi se părea că e ca și cum ne strângem ca să ne plângem de milă.”

Au urmat doi ani „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. În 2007, după moartea tatălui ei, Florența a plecat ca voluntar în Spania să lucreze cu persoane cu paralizie cerebrală, ceea ce a solicitat-o foarte mult fizic. La întoarcere, a intrat în puseu și atunci au debutat problemele de motricitate la piciorul stâng. „Oboseam, nu mai aveam control foarte bun, făceam hiperflexie.” Nu se observa, dar ea simțea și știa că e timpul să se odihnească.
A fost o perioadă de negare destul de lungă, spune Florența: „În primii șapte ani am negat și mi-am negat, deși rațional știam că boala e acolo”. Își amintește o tabără pentru tineri cu SM din Polonia, la care a participat – prima ei ieșire din țară. „La workshop-urile informative mă ridicam și plecam. Nu știu dacă din cauză că mă întristam. Plecam ca să mă protejez și să nu conștientizez.”

În 2013 a început să aibă probleme și la piciorul drept și să meargă tot mai puțin, iar medicul îi spunea: „Asta e boala”. A cerut și alte opinii și în Germania a fost diagnosticată cu Lyme, boala cauzată de căpușe, care poate afecta creierul. Așa că, din cauza asta și a efectelor adverse ale betaferonului, a întrerupt tratamentul pentru SM. De atunci starea i s-a agravat și a început să meargă în baston, de care nu se mai poate despărți. Nici azi nu știe sigur dacă a avut (și) Lyme, îl consideră un capitol încheiat.

În 2016, pentru că nu mai putea tolera efectele adverse ale tratamentului, le-a spus medicilor că vrea să-l întrerupă, ca să rămână însărcinată – ceea ce își dorea, doar că nu imediat. În martie 2019, s-a născut Aida. Cea mai mare supărare a Florenței azi e că nu poate merge singură cu fetița în parc – nu se poate ține după ea. După naștere, a reluat tratamentul, iar acum așteaptă aprobarea unui medicament oral pentru forma SM recurent-remisivă foarte activă.
„Sunt momente în care sunt foarte frustrată de limitările mele fizice și mă întreb dacă am acceptat cu adevărat”, spune Florența.

E recunoscătoare că există APAN și că lucrurile s-au mai schimbat și la noi. „Pe vremea diagnosticării mele, nu exista atâta susținere, în primul rând online. Azi ai mai multe șanse să ajungi la oamenii potriviți.” Mesajul ei e ca fiecare să își caute soluțiile care funcționează pentru el și să încerce să accepte noua realitate care vine cu diagnosticul, chiar dacă mai există recidive de furie sau frustrare. Sunt normale – le au și cei fără o boală cronică.