M-aș uita la cerul ăla mai des

Fotografie Cătălin Georgescu | Text Sorana Stănescu

Ziua Alexandrei Cotroceanu începe la 7 fără un sfert, pentru că la 7 și un sfert Vladimir, băiețelul ei de doi ani și cinci luni, trebuie deja să fie deja la creșă. Îl duce, apoi se întoarce acasă, se așază la laptop și nu se mai ridică până la 13, când îl ia. După-amiezele, vine mama ei să stea cu el.

„Când deschid ușa și copilul îmi spune: te iubesc de nu mai pot, mă detensionez și uit de tot. Sunt fericită că am reușit să nasc, nu-mi amintesc cât de greu mi-a fost atunci, la cât de bine mi-e acum.” De aici vine și cea mai mare teamă a Alexandrei: că la un moment dat ar putea să nu-și mai vadă băiatul (într-unul dintre pusee, înainte de Vladimir, s-a trezit cu negru în fața ochilor și a crezut că e încă noapte. Era nevrită optică.). Sau îi e teamă că, din cauza durerilor, s-ar putea transforma într-un om care nu mai e deschis să vadă lumea. „Iar asta i-ar putea încurca pe copilul meu și pe ai mei.”

Alexandra spune că are 30 de ani, plus vârsta copilului, adică 32, pentru că el i-a schimbat viața. A avut primul puseu în 2012, hemipareză pe partea stângă și dizartrie, adică incapacitatea de a vorbi. Ea credea că poate, dar în jur se auzeau numai sunete. Și-a revenit treptat, după câteva luni. La acel moment nu i-a povestit nimeni despre SM – avea o singură leziune, iar unii medici credeau că are o tumoră și că ar trebui să facă o biopsie.

A plecat însă la Viena – prima ieșire din țară. Chiar de ziua ei, a aflat rezultatul: „Du-te înapoi, sigur ai scleroză multiplă la debut”. A mai durat un an și o lună până să înceapă tratamentul – erau anii când încă existau liste de așteptare pentru a intra în programul național și a beneficia de medicație. „Am intrat pe tratament cu mari speranțe, l-am făcut conștiincioasă și cu teama de Dumnezeu și de medici. Injecții de trei ori pe săptămână, deși a doua zi eram amețită, cu dureri peste tot. Mi-a fost foarte greu o perioadă.”

În 2012, în anul cu primul puseu, Alexandra a terminat Facultatea de Drept la Universitatea din București, dar nu a profesat în domeniu. S-a angajat la Reader’s Digest, iar prieteni i-au devenit colegii de serviciu. Îi simțea prieteni, dar, pentru că ea se simțea obosită și căuta mereu informații, nu avea energie mereu să iasă în oraș, iar relațiile s-au răcit.

A început, în schimb, Facultatea de Asistență Socială, unde simte că și-a reînceput și viața socială. „Facultatea mi-a dat încredere că pot orice îmi propun și că capacitatea creierului meu nu e diminuată de o leziune, două, trei.”

În anii care au urmat, și joburile, și prietenii, s-au schimbat. La interviurile de angajare, n-a ascuns niciodată că are SM, dar reacțiile au fost diferite, de la frică și refuz („Dacă are un puseu, ei ce fac?”), la acceptare și sprijin („Stai liniștită, mai avem pe cineva cu SM, de 15 ani, cu noi n-ai nicio grijă.”). Iar prietenii – „azi sunt mulți. Și sunt alții”, spune Alexandra.

Puseul de nevrită l-a avut în 2017. A durat șase săptămâni și l-a pus pe seama stresului, pentru că lucra la disertație și mergea și la job (a făcut un masterat în managementul serviciilor de sănătate). Prietenii au ajutat-o. Unul scria ceea ce ea îi dicta, altul a corectat ortografia, altul i-a scos certificatul de autenticitate, anti-plagiat, care îi trebuia la înscriere. Și-a susținut lucrarea când încă vedea în ceață, profesorii au fost șocați. Spre deosebire de momentul diagnosticării, acum avea prietenii lângă ea.

A fost pe tratament până în 2017, când a decis să facă o pauză. Era într-o vacanță, și-a dat seama că se simte mai bine fără și a putut și să meargă 2 km pe platoul Bucegi, de unde înainte nu putea. Tot atunci și-a propus să rămână însărcinată. La început de 2021 a reluat tratamentul, unul mai puternic, pentru că și numărul leziunilor a crescut între timp.

Din 2016 e la eJobs, iar acum e liderul unei echipe de 12 oameni. Îi place și vrea să lucreze cât poate de mult, dar sunt momente în care recunoaște că ar vrea să închidă laptopul și să se uite la „cerul ăla” mai des. Nu face încă asta, simte că mai are de învățat și nu ar vrea nici să-și lase șefa și colegii la greu. Încă se luptă cu diagnosticul și încrederea în ea. „La muncă aș încerca să schimb focusul din vreau să fiu cea mai bună, pentru că am SM, în vreau să fiu cea mai bună, pentru că sunt eu, Alexandra. Să nu mai pun accent pe SM.”

„Nu mi se pare că am ceva extraordinar de grav. Asta am. Face parte din mine, indiferent cum vrei tu să mă privești.”